Nu am făcut până acum recomandări de lectură în afara celor pentru elevi, iar acelea au fost lecturi de specialitate. Îmi doresc, însă, să împărtășesc câte ceva din cele citite de mine în timpul liber, fără a avea pretenția că sunt expert în redactarea de recenzii. Probabil mulți dintre cei care ar putea citi cele scrise de mine știu mai multe și scriu mai bine.

Am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranță. Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.- Narine Abgarian

Ultima carte citită a fost acest roman al scriitoarei de origine armeană Narine Abgarian, despre care auzisem pe rețelele sociale, pe grupurile de cititori sau pe alte bloguri. Pentru mine a fost un roman cu mesaj frumos, optimist chiar dacă, după primele pagini, părea a fi vorba despre personaje și întâmplări triste. O atmosferă caldă, de vechi dar durabil, un amestec de real și fantastic. La final am rămas cu credința că viata merită trăită, că în orice și pentru oricine există speranță.

Cartea povestește despre un sat izolat din Armenia, aflat pe coama unui munte, ai cărui locuitori sunt tot mai bătrâni și mai puțini. Locuitorii Maranului, căci acesta îi este numele, sunt oameni simpli, care au trecut prin multe, de la război și boli până la vitregii ale naturii, secetă urmată de foamete sau alunecări masive de teren. Ei trăiesc după reguli străvechi și sunt legați printr-un fir nevăzut de strămoșii lor, care din când în când se întorc pentru a-i ajuta sau pentru a-i dojeni. Atmosfera de sat îmbătrânit este foarte bine redată, cu multă atenție spre astfel de detalii.

Cartea poate fi considerată și un roman de dragoste. O dragoste târzie, liniștită și plină de înțelegere pe care o trăiește cea mai tânără locuitoare a satului, Anatolia, trecută bine de prima tinerețe. Satul, care pare că își trăiește ultimele zile, la fel ca și Anatolia care se crede în pragul morții la începutul romanului, vor avea parte de un nou început, nașterea unui copil. Ultimul dintre copiii satului, singurul copil supraviețuitor după o perioadă de foamete și boli, îl părăsise cu multă vreme în urmă pentru a merge la oraș. Viața are întotdeauna ceva bun de oferit, există miracole și trebuie să le aștepți cu răbdare.

Într-unul din interviurile acordate autoarea cărții menționează că Maranul poate simboliza Armenia sau orice țară mică lăsată de izbeliște, strivită de cursul unor evenimente potrivnice. Maranul este în același timp povestea universală a supraviețuirii în niște circumstanțe grele. Iar titlul cărții ne duce spre basmele armenești, care se pare că se termină deseori cu această formulă trei mere care cad din cer, un fel de răsplată pentru cel care a avut răbdare și a sperat în bine.

Ce mi-a plăcut la această carte? Povestea în sine, descrierile frumoase ale naturii, personajele creionate într-un mod simplu dar în același timp sensibil și plin de compasiune. Recomand această carte celor care își doresc o lectură care să le mângâie sufletul, subtilă dar în același timp duioasă, presărată pe alocuri cu umor.

Cartea a apărut la editura Humanitas. Mai multe despre ea veți găsi