Aș scrie câteva rânduri despre una dintre acele alte preocupări pe care le aminteam în prefața blogului. Astăzi despre plăcerea de a meșteri păpuși. Am mai scris despre ea, am mai publicat, unii m-au încurajat, alții m-au privit ca pe o ciudățenie. Au trecut ceva ani de când am luat o pauză, din lipsă de timp și de finalitate. Am revenit tot așa de timid, dar am constatat că nu nu m-am vindecat.

Ca să meșterești o păpușă e nevoie de timp si foarte multă răbdare. Nu-mi fac neapărat un plan și nici măcar o schiță. Pornesc de la ce îmi este la îndemână, asortez culori, potrivesc texturi, uneori renunț și o iau de la capăt dacă nu sunt mulțumită. Lucrez, de obicei, pentru propria plăcere, la final sunt foarte încântată de ce a ieșit. Omulețul meșterit îl fac de cele mai multe ori cadou. Nu neg faptul că am avut și ceva câștiguri materiale, nu atât de mari. Nici strădania mea în acest sens nu este foarte insistentă. Rămâne plăcerea de a crea și de a da viață și, în final, bucuria că ai făcut pe cineva fericit. Și nu e puțin lucru.

Păpușile mele sunt pentru joacă, sunt destinate cu precădere copiilor. Am avut, însă, plăcerea și oarecum mirarea să constat că nu doar eu, femeie în toată firea, mă prăpădesc de dragul lor. Le meșteresc din materiale cât mai naturale: lână, bumbac, fire de tricotat cu precădere mohair, umplutură antialergică. Cos, tricotez, asortez, aranjez și pozez, îndeosebi vara, în vacanța mare.