La început nu mi s-a părut interesantă, dar am ajuns să nu o mai las din mână. E o carte plină de dantelării filosofice. Recitești unele pasaje nu doar din dorința de a înțelege mai bine, ci și pentru frumusețea ideilor și a limbajului. Finalul nu e unul optimist, dar până la urmă nu cred că putea fi un altul, dacă ținem cont de ideea după care este construit romanul. Un punct terminus și totuși o posibilă continuare.

Povestea este realizată pe două planuri, două personaje de vârstă diferită care se dovedesc a fi suflete pereche. Văd la fel lumea marcată de superficialitate, cufundată în preocupări mărunte. Sunt două personaje feminine extrem de inteligente care se văd nevoite să ascundă acest lucru pentru a nu fi stânjenite sau blamate. Una dintre ele, Renèe Michel, este trecută de prima tinerețe, cu origini sărace, ajunsă în capitală, într-o lume a celor bogați pentru care lucrează în calitate de portăreasă. Cealaltă este Paloma Josse, o adolescentă geniu de 12 ani, născută într-o familie bogată, ce trăiește în imobilul unde e portăreasă prima. Însemnările fiecăreia pun în evidență preocupări filosofice, dorința de a găsi ceea ce este important și frumos. Ambele se simt străine de lumea care le înconjoară și de preocupările acesteia. Se vor descoperi însă târziu cu ajutorul altui personaj capabil să le înțeleagă. Un japonez pasionat de artă care se mută în același imobil.

Ariciul este simbolul persoanei însingurate, mereu în gardă, nevoită să se apere dar, care în realitate este capabilă de profunzime. Este o frumusețe ascunsă, aflată dincolo de ceea ce afișează în mod public. Și e vorba, mai ales, de Renèe, portăreasa care își ascunde felul de a fi pentru a păstra aparențele și a nu deveni subiect al unor atente observații. E un mod de a-și găsi echilibrul în haosul unei lumi dezorientate.

Cartea vorbește despre cultură, artă și frumos, despre capacitatea acestora de a ne conduce spre esență. Însemnările celor două personaje ne învață să căutăm eternul ascuns în efemer. Iar, finalul punctează și el acest lucru.

,,Gândindu-mă astfel, în seara aceasta, cu inima și stomacul zdrobite, îmi spun că, în cele din urmă, poate că asta e viața: multă disperare, dar și câteva momente de frumusețe în care timpul nu mai este același. E ca și cum notele muzicale ar face un fel de paranteze în timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un întotdeauna în niciodată.

Da, asta e, un întotdeauna în niciodată.

Nu vă temeți doamnă Michel, Renèe, n-am să mă sinucid și n-am să dau foc la nimic.

Căci, pentru dumneavoastră, voi urmări de acum înainte tot ce înseamnă întotdeauna în niciodată.

Frumusețea din această lume.”

Dacă doriți să aflați mai mult despre această carte, veți găsi

AICI